Pe data de 22 iunie, în comuna Cotul Morii din raionul Hânceşti, afectată de inundaţiile din vara anului 2010, au demarat lucrările de construcţie a grădiniţei şi a şcolii primare. Potrivit primarului din com. Cotul Morii, Lucia Guştiuc, şcoala primară va avea o capacitate de 125 de locuri, iar grădiniţa de copii – 100 de locuri, iar până la începutul sezonului rece construcţia urmează a fi dată în exploatare.
Solicitat de “Curierul de Hânceşti”, să ne ofere mai multe detalii despre cum vor arătă cele două instituţii, vice-ministrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor (MDRC), Anatolie Zolotcov a spus că obiectul va fi compus din mai multe blocuri funcţional separate, care vor avea comunicare între ele prin galerii de trecere.

“Grădiniţa de copii va avea patru grupe, iar şcoala primară va include două clase pentru elevii clasei I şi alte trei clase pentru elevii claselor II-IV. Blocul alimentar-gospodăresc va fi dotat cu încăperi pentru bucătărie, cantină şi staţie termică. De asemenea, pentru elevii claselor I sunt prevăzute dormitoare, săli pentru jocuri, conform normativelor din construcţii în vigoare, iar blocul sportiv va fi dotat cu sală de gimnastică cu vestiare, sală de conferinţe şi atelier pentru instruire profesională” a spus pentru “Curierul de Hânceşti”, Anatolie Zolotcov.

La Cotul Morii a fost pusă prima piatră la temelie grădiniţei

La evenimentul de amplasare pietrei de temelie au participat prim-ministrul Republicii Moldova, Vlad Filat, ministrul Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor, Marcel Răducan, reprezentanţii administraţiei publice locale din raionul Hânceşti şi localnicii din Cotul Morii. Prima piatră de temelie la construcţia grădiniţei a fost pusă de premierul, Vlad Filat, care se afla într-o vizită de lucru în raionul Hânceşti.
Premierul, Vlad Filat a spus localnicilor că, pentru construcţia grădiniţei şi a şcolii primare, Guvernul a alocat 29 de milioane de lei din bugetul de stat. “Pentru ca această localitate să fie foarte frumoasă, comunitatea trebuie să fie una consolidată, iar localnicii să se ajute unii pe alţii” a menţionat premierul.

La rândul său, primarul comunei Cotul Morii, Lucia Guştiuc a menţionat că ziua în care au demarat lucrările de construcţie a grădiniţei şi şcolii primare, este o zi importantă pentru localitate. “ Am hotărât că construim aceste obiecte, pentru că timp de doi ani pe ploaie, vânt, omăt, copiii sinistraţilor din Cotul Morii merg la şcolile din satele vecine. O comunitate nu se poate dezvolta fără un sistem educaţional de calitate”, a declarat pentru “Curierul de Hânceşti” Lucia Guştiuc.
Totodată, primarul a spus că la moment şi profesorii din Cotul Morii lucrează în alte instituţii de învăţământ, dar este sigură că atunci când va fi finisată construcţia şcolii şi a grădiniţei, aceştia vor reveni înapoi în comună.
Sătenii sunt bucuroşi şi speră că până la începutul sezonului rece copii lor vor merge la şcoala şi grădiniţa din sat. „ Ne bucurăm că în sfârşit Cotul Morii va avea grădiniţă şi şcoală. Să sperăm că autorităţile locale se vor ţine de cuvânt şi vor finisa construcţia în termenii stabiliţi. Este un volum foarte mare de lucru, dar dacă deja au început lucrările, înseamnă că va fi construit ceva până la urmă” a spus Ana Mardare, locuitoare a com. Cotul Morii.

Curierul de Hânceşti menţionează că chiar dacă cele două obiecte vor fi construite până la începutul sezonului rece, elevii vor veni la şcoală abia din 1 septembrie 2013.
Comuna Cotul Morii a fost cea mai grav afectată în timpul revărsării râului Prut din vara anului 2010. Atunci autorităţile centrale au decis strămutarea satului în alt loc. Până acum, în Cotul Morii au fost construite circa 700 de case de locuit, precum şi mai multe obiecte sociale.

Silvia Pojoga pentru Curierul de Hincesti

Da! Din nou e toamnă.  Îmi place să scriu despre acest anotimp. De ce? Pentru că ador forfota din satele Moldovei, în special din satul meu de baştină, CIUCIULENI.

Ciuciuleni

Sâmbătă am fost la ţară. Mmmm, doamne cât e de frumos. Oamenii aleargă de la „deal” la „vale” oftând că nu reuşesc să le facă pe toate. De ciudă, o vecină îşi ceartă bărbatul că nu a reuşit să pregătească coşurile pentru a merge la cules poamă, altă vecină merge grăbită la magazin să cumpere pâine, iar Badea Vasile mână animalele la rând. Deja e ora 8, prin mahala se aud doar câinii lătrând, în rest toată lumea e plecată la „deal”, că nu de alta, dar să reuşească oamenii să strângă recolta pe care a îngrijito luni întregi.

Tata, ca de obicei nu îşi găseşte locul

Tata se trezeşte dis de dimineaţă. Îl văd, nu-şi găseşte locul. Vrea şi el să-şi aducă acasă, poama, popuşoii…, dar mai întâi îşi verifică maşinile (dacă se pornesc uşor, sau să nu fie probleme, cum spune el fierul e fier). Spre seara tata pune „Lotka” pe maşină. Zis şi făcut.  Făcând, ba una ba alta, ziua a trecut.

E duminică. Ca de obicei tata se trezeşte…face focul… „coace cărniţă de porc”… doar ce naiba i-a venit fata acasă. Îl văd nu-şi găseşte locul, nici carnea care de altă dată i se părea bună, azi o mănâncă de nevoie.

E îngrijorat că nu o să reuşească să strângă „roada”. Eu încerc să-l liniştesc. Nu are mult de lucru, dar are tata un defect, retrăieşte pentru orice fleac. Deja e culmea şi îi spun: „TATA NU AI HECTARE”.  La care tata tace.

Gata m-am pornit în Chişinău, dar fără tragere de inimă. Vreau şi eu să particip la „sărbătoarea de pe câmp”, dar nu pot, serviciul mă cheamă la datorie. Nu am ce face.

P.S O să fac tot posibilul să merg la cules poama măcar o zi .

Doamne, parcă a fost mai ieri!

Da! Parcă a fost mai ieri. Eram micuţă şi mă jucam cu prietenele din mahala (Iulia, Fima, Mariana, Catea, Nicu şi mulţi alţii) în nisipul din faţa porţii mele. Ce bine era: fără griji şi nevoi, micuţă şi alintată de toţi: părinţi, fraţi, dar şi de vecinul „Silea”, adică Vasile. Şi acum ţin minte, cum în urmă cu mulţi ani, în apropierea zilei de 1 septembrie vecinele mele se pregăteau de şcoală. Părinţii lor deja le cumpărase ghiozdan şi hăinuţe. Dar eu eram mai tristă ca niciodată,(eram mai mică cu un an şi nu puteam să merg la şcoală). În fiecare zi le făceam părinţilor viaţa un calvar, VROIAM ŞI EU LA ŞCOALĂ. Îmi amintesc cum mama m-a luat de mână şi am plecat la şcoală, să o rugăm pe învăţătoare să mă primească în clasa I. Ţin minte cum stăteam lângă ea şi mă rugam ca profesoara să spună DA. Am avut noroc, la 6 ani eram elevă în clasa I, eram tare fericită.
Prima încercare a fost primul sunet caracteristic oricărui începător-elev, primul zâmbet, primul buchet de flori dăruit din suflet profesorilor, primul pas alături de profesoara de clasa, primul sunet de clopoţelul dus în propria mâna de copil pentru a vesti 1 septembrie, toate aceste şi acum le ţin minte.

Am ţinut piept greutăţilor

Timpul trecea pe neobservate, abia acum îmi dau seama de acest lucru. Eu făceam progrese la şcoală, chiar dacă eram mai mică cu un an decât toţi colegii mei, eram printre primele la învăţătură. Trebuie să recunosc, a fost greu să ţin pasul cu colegii de clasă, dar am făcuto şi sunt tare mândră de asta. Timpul zbura pe neobservate şi am finisat 9 clase. Apoi am depus actele să-mi continuu studiile la liceul din sat. Acolo a urmat o nouă treaptă a vieţii mele. Şi aici a fost greu, dar m-am integrat uşor. Colegii mei erau puternici la învăţătură, aşa că am depus mult efort să ţin pasul cu ei. Anii de liceu au fost cei mai frumoşi şi veseli ani din viaţa mea, este locul unde am făcut cele mai multe năzbâtii. Aceşti ani m-au marcat prin multe lucruri frumoase, dar în special mi-am făcut o prietenă bună cu care şi acum ţin legătură, cu toate că mai bine de 5 ani e plecată în Italia.

P.S: Cu aproape toţi colegii din liceu ţin legătură la moment.

Acum pot spune că Liceul este puntea de tranziţie de la copilărie la maturitate, doar printr-un efort bine pronunţat putem spera la un final reuşit în ce priveşte viaţa, ce ne aşteaptă. Fiind absolvent ne apare o imagine clară că de acum acesta este trecutul nostru “glorios” şi suntem mândri de el. Mă simt bine şi împlinită, dar totuşi o umbră de tristeţe mă învăluie…s-au scurs anii…, dar amintirile rămân. Îmi amintesc cum am păşit pragul liceului, cum am deschis uşa cea mare ducându-mă spre un viitor misterios, cum am făcut paşii spre înalt ca un vulture ce zboară spre cer.
Apoi a urmat o altă treaptă a vieţii, am devenit studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Mmm… eram atât de mândră. Un lucru mă măcina, că nu se bucură de rezultatele mele şi unchiul meu, Vasile Pojoga, îmi părea, atât de rău atât de rău. Dar viaţa merge mai departe… Am făcut faţa tuturor provocărilor şi am finisat cei 5 ani de facultate.

Azi, este din nou 1 septembrie şi din iar mă copleşesc emoţiile. Îmi aduc aminte cu drag de primul sunet şi de colegii de liceu. Eh… ce n-aş da să întorc timpul înapoi… să mă trezesc la ora 7 dimineaţă, să-mi dau seama că sunt în clasa a X şi să fug repede la şcoală să nu pierd primul sunet.

Vara a plecat, s-a scurs timpul vacanţei, a concediilor, dar şi a zilelor în care stăteam şi leneveam zile întregi. Pe neprins de veste a sosit şi mult aşteptata toamnă.
Dimineţile de toamnă sunt magnifice! Când răsare soarele şi-mi bate în geam, deschid larg fereastra şi inspir aerul rece, parfumul amărui al copacilor şi frunza muribundă. Primele frunze mi-au adus în memorie vechiul cântec, ´´a ruginit frunza în vii şi rândunelele au plecat´´… Ador mirosul de pămînt cu brumă, dealurile cu copaci ce îmbracă satul… talangile turmelor ce coboară prin văile înroşite de frunzişul căzut de curând…lătratul câinilor… Îmi place frigul ăsta liniştitor şi să servesc cafeaua aburindă în zori. Mă fascinează dealurile acoperite cu viţa de vie care înconjoara satul meu natal, satul Ciuciuleni. Un sat de o frumuseţe rară, deosebit după aşezarea sa geografică, după lungime, după amplasarea caselor în sat, după drumurile sale dezastruoase pe care uneori nici nu te poţi deplasa cu un transport. Acest peisaj îl poţi “admira” în special pe suta III regiunea în care locuiesc. Cu părere de rău această parte a satului parcă e sortită uitării atunci când vine vorba de reparat drumurile. Însă chiar dacă are şi unele neajunsuri acest sătuc este un colţişor de rai situat între două dealuri cu oameni harnici şi gospodari.

Toamna se numără bobocii

Cu toate că toamna este frig afară, totuşi este un anotimp frumos, este perioada anului în care oamenii au cel mai mult de lucru. Ei aleargă în stînga şi în dreapta pentru a culege de pe câmp, roada mult aşteptată: strugurii, porumbul şi treptat începe goana după: varză, etc. Borcanele de murături tânjesc după gogoşari, de ce nu şi ardei cu varză…. Mătuşa Ana e o gospodină de neîntrecut, ea în fiecare an îşi pune de toate în borcane pentru a avea ce mânca la iarnă. “Aşa am fost educată de părinţi să pun la murat toate legumele pe care le am prin grădină. Îmi place să am beciul plin, pentru că atunci când îmi vor veni copii şi nepoţii în ospeţie să am ce le pune pe masă. Acei care sunt leneşi vor ajunge la iarnă în postura greieraşului, care toată vara a cântat la scripcă şi iarna a umblat cu cerutul”.
Cu toate că încă este dimineaţă pe drumurile satului observi o aglomeraţie, oamenii cu lăzi, coşuri, saci… merg pe “deal” pentru a culege strugurii, roada pe care o aşteaptă cu sufletul la gura şi pe care mizează sărmanul ţăran să facă ceva bani cu care să se poată întreţine un an de zile. Lumea speră să le ajungă bani pentru anul viitor pentru a ara, semăna…. Pentru a-şi strânge roada fiecare se deplasează la câmp cu ce are cu căruţa, maşina, tractorul. Pe la “deal la voloacă” lumea se grăbeşte în continuu, o maşină coboară, alta se ridică, ziua trece… Cu toate că oamenii sunt bucuroşi că au păstrat roada păna acuma cu bine, nu a fost bătută de grindină, ploi, secetă observi în ochii lor o mare nemulţumire şi dezamăgire.
Moş Ion mi-a spus că degeaba a mai lucrat viţa-de-vie, deoarece acuma e nevoit să o vândă la un preţ mizer. “Pot să spun că nici cheltuielile nu ştiu dacă mi le voi recupera din banii pe care îi voi face pe vânzarea strugurilor. Dar alta şi mai bună, nu e destul că vindem poama cu bănuţi, dar se mai vehiculează ideea precum că o parte din bani o vom primi ceva mai încolo, mai bine zis pe la anul nou. Statul îşi bate joc de oameni, de oferă asemenea preţuri pe struguri. Îţi vine să o laşi pârloagă! Foarte multă lume a lăsat-o în voia sorţii pentru ce să muncească degeaba? Numai chin şi osândă”.

Bătrîni sleiţi de puteri…

Nu v-aţi întrebat de ce pînă acuma am vorbit numai cu persoane de vîrsta treia? Răspunsul e destul de simplu, deoarece majoritatea tinerilor au plecat peste hotare pentru a face bani grei. În timp ce mă deplasam prin sat într-o ogradă destul de modestă observ doi bătrânei care se “plimbă” din colo încoace de parcă i-ar frământa ceva. Nu rezist tentaţiei şi intru în ogradă pentru a vorbi cu ei. Un bătrân şi o bătrână de vreo 60-70 de ani cu părul cărunt de atătea griji, cu mâinile şi faţa zbârcită mă întâmpină binevoitori şi cu zâmbet cald, de parcă aveam impresia că de mult timp nu a mai călcat picior de om pe acolo. S-au bucurat sărmanii enorm de mult atunci când i-am întrebat de sănătate, cum mai trăiesc…. M-au invitat imediat pe prispa veche pentru a mai schimba câteva vorbe cu ei. La întrebarea cum e toamna la sat, ei mi-au răspuns îngânduraţi “Ca la sat cine mai poate lucrează, dar noi am ajuns la bătrâneţe şi nu ne mai ţin puterile pentru a mai munci. Mai plantăm noi câte ceva pe lângă casă şi cu pensia noastră şi cu ajutorul copiilor, nepoţilor ne întreţinem. Nu mai prelucrăm noi pământul, l-am dat celor care pot să aibă grijă de el. Noi mai stăm să ne odihnim măcar acuma înainte de moarte, că am avut de tras mult necaz de-a lungul vieţii” mi-au povestit bătrâneii.
Stăteam şi priveam aceşti oameni minunaţi cu multă admiraţie pentru curajul lor, pentru optimism şi îndrăzneală, pentru răbdarea cu care au vorbit despre tot necazul lor… Şi mă întrebam în sinea mea, oare şi noi vom ajunge în situaţia în care se află ei… bătrîni şi singuri?! Mă consolezează ideea că aşa este viaţa cu urcuşuri, coborîşuri şi nouă nu ne rămîne decât să trecem cu capul sus prin toate, indiferent de greutăţile vieţii. Oricât de singuri şi necăjiţi ar fi sărmanii oameni, totuşi toamna la sat este foarte frumoasă cu toate grijile şi nevoile vieţii…!

SILVIA POJOGA

La 15 aprilie, curent, Ospătăria
de binefacere pentru persoanele
social-vulnerabile din or. Hînceşti
va marca 10 ani de activitate. E un
deceniu de cînd 70 persoane vin
zilnic într-un loc special amenajat,
unde îşi plîng grijile unul
altuia şi beneficiază de un prînz
cald. E unicul loc în oraş, unde
bătrîneii… «îşi dau întîlnire».